5.MARESALUL ANTONESCU SI EVREII

ASA VEDE MINORITATEA EVREIASCA UN EROU AL NATIUNII ROMANE(sursa:http://www.romanianjewish.org))

La 16 mai 1946, în cursul procesului sau, Antonescu declara: „Daca evreii din Tara Româneasca mai traiesc, traiesc datorita maresalului Antonescu” . Aceasta afirmatie cuprinde un adevar partial. Supravietuirea evreilor din Muntenia, Moldova si din Transilvania de sud se datoreaza deciziei lui Antonescu de a amâna deportarile evreilor români în Polonia, din toamna lui 1942. Totusi responsabilitatea lui Antonescu este zdrobitoare în ceea ce priveste moartea evreilor din Basarabia si din Bucovina, moartea deportatilor din Transnistria. Evreii din România datoreaza lui Antonescu atât viata, cât si moartea.

În ciuda intentiilor sale pogromiste si a faptului ca a ordonat deportarea tuturor evreilor din Iasi, Ion Antonescu a condamnat initiativele particulare din cadrul pogromurilor. La 4 iulie 1941, dupa pogromul de la Iasi, Ion Antonescu afirma ca evreii erau o„plaga a românismului” care „a supt pâinea saracilor”, dar, totodata, îi condamna (verbal) pe soldatii care participasera la pogrom din proprie initiativa . Ion Antonescu mai afirma: „Neamul evreiesc (…) a speculat si oprit dezvoltarea neamului românesc timp de câteva secole. Nevoia de a ne scapa de aceasta plaga a românismului este indiscutabila.” La 6 septembrie 1941, într-o scrisoare catre Mihai Antonescu, Ion Antonescu scria:

„Toti evreii sa fie readusi în lagare, preferabil în cele din Basarabia, fiindca de acolo îi voi împinge în Transnistria, imediat ce ma voi degaja de actualele griji.

Trebuie sa se înteleaga de toti ca nu este lupta cu slavii, ci cu evreii. Este o lupta pe viata si pe moarte. Ori învingem noi si lumea se va purifica, ori înving ei si devenim sclavii lor.

Si razboiul, în general, si luptele de la Odessa, în special, au facut cu prisosinta dovada ca Satana este evreul.”

La 6 octombrie 1941, într-o sedinta a Consiliului de Ministri, Ion Antonescu si-a declarat intentia de a-i deporta „definitiv si total” pe evreii din Basarabia si Bucovina .

La 14 noiembrie 1941, într-o alta sedinta a Presedintiei Consiliului de Ministri, Ion Antonescu s-a exprimat la modul urmator: „Deocamdata au plecat jidanii de la Iasi. Am destule greutati cu acei pe care i-am dus pe Bug. Numai eu stiu câti au murit pe drum.” În cadrul aceleiasi sedinte a avut loc dialogul (care urmeaza) dintre conducatorul statului Ion Antonescu si generalul Voiculescu, guvernatorul Basarabiei:

„D. Maresal Antonescu, Conducatorul Statului: Si jidanii ?

D. general C. Voiculescu, guvernatorul Basarabiei: Nu mai exista . Sunt 100 de evrei bolnavi în ghetou, în punctul de trecere pentru evacuatii din Bucovina.

D. Maresal Antonescu, Conducatorul Statului: Daca nu s-a ordonat evacuarea lor din Bucovina, pe vremea aceasta nu-i mai evacuez.”

La 13 noiembrie 1941, într-o sedinta a Consiliului de Ministri, Ion Antonescu s-a interesat de represiunea de la Odessa:

„ D. Maresal Ion Antonescu, Conducatorul Statului : Cu evreii de la Odessa, ceea ce s-a-ntâmplat, s-a-ntâmplat; de acum înainte, sa se puna regula. Represiunea a fost destul de severa?

D. Prof. Gh. Alexianu, Guvernatorul Transnistriei : A fost, domnule Maresal.

D. Maresal Ion Antonescu, Conducatorul Statului : Ce întelegi prin „destul de severa”? Dv. sunteti cam milosi cu altii, nu cu neamul românesc.

D. Prof. Gh. Alexianu, Guvernatorul Transnistriei : A fost foarte severa, domnule Maresal.

D. Maresal Ion Antonescu, Conducatorul Satului : Am spus sa se împuste câte 200 de evrei pentru fiecare mort si 100 de evrei pentru fiecare ranit. S-a facut asa?

D. Prof. Gh. Alexianu, Guvernatorul Transnistriei : Au fost si împuscati si spânzurati pe strazile Odessei.

D. Maresal Antonescu, Conducatorul Statului : Sa faceti asa, pentru ca raspund în fata tarii si a istoriei. Sa vina evrei din America sa ma traga la raspundere!” În aceeasi sedinta, Ion Antonescu a decis ca evreii deportati, fosti pensionari de stat, sa-si piarda pensiile .

Unul dintre documentele cele mai revelatoare despre convingerile antisemite ale lui Ion Antonescu este probabil scrisoarea pe care i-a trimis-o liderului liberal C.I.C. Bratianu, la putin timp dupa ce conducatorul statului român îsi anulase propria decizie de a-i deporta, în Polonia ocupata, pe evreii din Ardealul de sus, din Muntenia si din Moldova. Scrisoarea e cu atât mai semnificativa cu cât ea nu se ocupa în mod direct, prin subiectele abordate, de „problema evreiasca”. Foarte adesea sunt exprimate, în aceasta lunga scrisoare, puternice „accente” xenofobe si violente diatribe antisemite. Asemenea antisemitilor români nefascisti din secolele al 19-lea si al 20-lea, precum si ideologilor legionari si cuzisti, Antonescu era obsedat de interventiile puterilor straine în vederea acordarii de drepturi minoritatilor din România si se lauda pentru faptul ca el le anulase efectele.

În atitudinea lui Ion Antonescu fata de evrei, starile de maxima intoleranta, de ura violenta alternau cu momente de generozitate. În toamna lui 1941, Antonescu a declarat foarte clar într-o sedinta a Consiliului de Ministri ca „noi n-avem interes ca sa formam o Ucraina mare. Scopul nostru trebuie sa fie ca sa se întemeieze Statul Galitiei, care sa faca trasatura de unire între noi si germani, iar aceasta Galitie sa fie curatata de jidani si de slavi, asa cum lupt eu acum sa curat de jidani si de slavi Basarabia si Bucovina. În felul acesta se va trage o linie de despartire de la Marea Baltica pâna la Marea Neagra, între noi si masa slava.” La 8 septembrie 1941, în prezenta dr. N. Lupu, lider national-taranist si a lui Mihai Antonescu, Ion Antonescu acorda o audienta lui Wilhelm Filderman. Acesta a pledat în favoarea evreilor persecutati si a obtinut anularea stelei lui David în toata România, aprobarea emigrarii evreilor spre Spania si Portugalia si declaratia ca intentioneaza sa-i ocroteasca pe evreii din Muntenia si Moldova . La 9 septembrie, într-o sedinta a Consiliului de Ministri, Ion Antonescu da ordinul de a se anula obligativitatea portului stelei galbene de catre evreii din Vechiul Regat si cere guvernului sa-i diferentieze pe evreii „folositori” de cei inutili din punct de vedere economic . Iar peste o luna, celor doua memorii trimise de Filderman, în care acesta facea apel la clementa lui în favoarea evreilor din Basarabia si Bucovina, deportati în Transnistria, „conducatorul” le raspunde cu violenta, acuzându-i pe evrei de a fi fost si de a fi dusmanii poporului român si subliniind ca deportarea lor în Transnistria era justificata .

În 1943, salturile de umoare ale lui Antonescu s-au manifestat în continuare. Pe de o parte, el afirma ca era tolerant cu evreii si ca acestia vor fi partial protejati de statul român. Iar, pe de alta parte, cerea subordonatilor sai sa aiba o atitudine dura, „purificatoare” fata de evrei.

La începutul razboiului, Conducatorul considerase ca va reusi sa rezolve o data pentru totdeauna „problema evreiasca” si pe cele ale celorlalte minoritati (în special a ucrainenilor). A fost un antisemit dur si violent. Si totusi, aceste trasaturi au avut anumite limite. Sa-l comparam cu Hitler, pe care-l admira si care-l admira. Un dialog direct sau indirect între dictatorul german si liderul Comunitatii evreiesti din Germania era de neconceput. În ciuda aparentei lui inflexibilitati, Ion Antonescu a tolerat, daca nu a încurajat propriu-zis, diversele contacte cu aliatii la Cairo sau la Stockholm, ceea ce denota o abordare mai realista a evaluarii sanselor de a câstiga razboiul. Si el, ca si alti politicieni români (care l-au precedat sau l-au urmat), îi considerase la un moment dat (la sfârsitul lui 1942) pe evreii români o posibila moneda de schimb, utilizabila pentru ameliorarea pozitiei României fata de Statele Unite si de Anglia. Ceea ce nu înseamna ca decizia de a nu-i deporta pe evreii din Ardealul de sud, din Muntenia si din Moldova ar fi fost luata exclusiv din motive oportuniste. Dupa toate probabilitatile, diversele interventii, printre care cea a Mitropolitului Balan, cea a Casei Regale si cele ale Corpului Diplomatic au jucat un rol important în luarea deciziei acesteia. Recunoscând faptul ca în timpul razboiului, sub autoritatea româneasca se efectuasera „represiuni sângeroase” , Ion Antonescu afirma totodata ca sub aceeasi autoritate n-ar fi avut loc masacre.

Dar, mai mult decât orice interventie, orgoliul lui Antonescu a fost cel care a jucat rolul determinant. Nu germanii erau cei ce trebuiau sa decida când si ce anume trebuia facut cu evreii „lui”. Si apoi Antonescu era sensibil la imaginea României în strainatate. Rapoartele Ministerului Afacerilor Externe în care se releva faptul ca România era discriminata în comparatie cu Ungaria, din cauza politicii ei concentrationiste naziste, îl iritau probabil pe Antonescu, iar pozitia lui de relativa egalitate (în raporturile personale) cu Hitler impusese celorlalti demnitari nazisti si ambasadei germane de la Bucuresti un anume respect pentru el. Însusi Himmler ameninta ca-si va retrage din Bucuresti, în 1943, echipa de birocrati-asasini (condusa de Richter), deoarece pierduse orice nadejde de a colabora cu autoritatile românesti în vederea exterminarii evreilor români. Desi a avut multe puncte de vedere comune cu legionarii, Antonescu nu a fost un aventurier din punct de vedere economic. Situându-se, pe plan politic, între Goga si Codreanu, el avea un cult fervent al statului si obsesia unei Românii purificate de minoritati, care constituiau un asa-zis pericol pentru statul însusi, îndeosebi în teritoriile reintegrate României dupa primul razboi mondial.

Antisemitismul lui Ion Antonescu era economic, politic si social, dar nu avea accente religioase si mistice ale antisemitismului legionar. Ura lui nu era cea a plebeului cu bâta în mâna, ci aceea a unui birocrat care pretindea sa rezolve o problema în mod fundamental, rational si nuantat. Este foarte probabil ca soarta evreilor din România sa fi fost alta în cazul unei guvernari legionare de lunga durata, caz în care România ar fi urmat mult mai îndeaproape modelul Germaniei. Spre deosebire de Ion Antonescu, Mihai Antonescu, o ruda îndepartata a maresalului, era un oportunist în sensul cel mai exact si mai concret al cuvântului.

Procesele criminalilor de razboi români au început în 1945 si s-au încheiat în 1951-1952. La 21 ianuarie 1945, legea nr. 50 referitoare la pedepsele criminalilor de razboi, elaborata de Lucretiu Patrascanu, ministrul comunist al Justitiei, era semnata de Regele Mihai.

Patru acuzati au fost executati în România: Ion Antonescu, Mihai Antonescu, C.Z. Vasiliu si Gheorghe Alexianu. În zeci de cazuri ale functionarilor si ofiterilor superiori pedeapsa capitala a fost comutata. De exemplu, la 1 iunie 1945, Lucretiu Patrascanu i-a cerut regelui sa comute pedepsele capitale unui numar de 29 de inculpati în primul proces al criminalilor de razboi . Sute de ofiteri si functionari superiori au fost condamnati pe viata sau pedepsiti cu multi ani de închisoare. Sute de subofiteri de jandarmi si de politisti au fost si ei condamnati la detentie sau la munca silnica. Majoritatea condamnatilor în aceste procese care n-au murit în închisoare, au fost eliberati la începutul anilor ’50. Primele procese au fost însotite de multa publicitate, procese care au fost folosite de partidul comunist ca pretexte de propaganda îndreptata împotriva adversarilor lor politici. Pe masura ce Partidul Comunist Român îsi consolida puterea, în aceeasi masura publicitatea din jurul proceselor acestora scadea pâna la disparitie.

DOCUMENT MARTURIE: ANTONESCU(seful statului)-WILHELM FILDERMAN(presedintele comunitatii evreiesti romane)

Scrisoarea lui Ion Antonescu către Wilhelm Filderman, preşedintele comunităţii evreieşti din România: Ion Antonescu: “Avem dovezi!”

DOMNULE FILDERMAN
În două petiţii succesive îmi scriţi de “tragedia zguduitoare” şi mă “imploraţi” în cuvinte impresionante, reamintind de “conştiinţă” şi de “omenie” şi subliniind că sunteţi “dator” să apelaţi “la mine” şi “numai” la mine, pentru evreii din România, care sunt trecuţi în ghetouri pregătite pentru ei pe Bug.
Pentru a amesteca tragicul în intervenţia Dvs., subliniaţi că această măsură “este moartea, moartea, moartea fără vină, fără altă altă vină, decât aceea de a fi evrei”.
Domnule Filderman, nimeni nu poate să fie mai sensibil ca mine la suferinţele celor umili şi fără apărare. Înţelegem durerea Dvs., dar trebuie, mai ales trebuia să înţelegeţi şi Dvs., toţi la timp, durerea mea, care era aceea a unui neam întreg.
Vă gândiţi, v-aţi gândit ce s-a petrecut în sufletele noastre anul trecut la evacuarea Basarabiei şi ce se petrece astăzi, când zi de zi şi ceas de ceas plătim cu mărinimie şi sânge, cu foarte mult sânge, ura cu care coreligionarii Dvs. din Basarabia ne-au tratat la retragerea din Basarabia, cum ne-au primit la reîntoarcere şi ne-au tratat de la Nistru până la Odessa şi pe meleagurile Mării de Azov?
Dar potrivit unei tradiţii, voiţi să vă transformaţi şi de astă dată din acuzaţi în acuzatori, făcându-vă că uitaţi pricinele care au determinat situaţiile pe care le plângeţi. Să-mi daţi voie să vă întreb şi prin Dvs. să-i întreb pe toţi coreligionarii Dvs. care au aplaudat cu atât mai frenetic cu cât suferinţele şi loviturile primite de noi erau mai mari.
Ce-aţi făcut Dvs., anul trecut, când aţi auzit cum s-au purtat evreii din Basarabia şi Bucovina, au scuipat ofiţerii noştri, le-au smuls epoleţii, le-au rupt uniformele şi când au putut au omorît mişeleşte soldaţii cu bâte. Avem dovezi. (s.n.)
Aceiaşi ticăloşi au întâmpinat venirea trupelor sovietice cu flori şi au sărbătorit cu exces de bucurie. Avem fotografii doveditoare.
În timpul ocupaţiei bolşevice, aceia pentru care vă înduioşaţi astăzi au trădat pe bunii români, i-au denunţat urgiei comuniste şi au adus doliul în multe familii româneşti.
Din pivniţele Chişinăului se scot zilnic, oribil mutilate, cadavrele martirilor noştri, care au fost astfel răsplătiţi fiindcă 20 de ani au întins o mână prietenească acestor fiare ingrate.
Sunt fapte ce se cunosc, pe care le cunoaşteţi desigur şi Dvs. şi pe care le puteţi afla în amănunt.
V-aţi întrebat Dvs. de ce şi-au incendiat evreii casele înainte de a se retrage? Vă puteţi explica de ce în înaintarea noastră am găsit copii de 14-15 ani, cu buzunarele pline de grenade?
V-aţi întrebat câţi din ai noştri au căzut omorîţi mişeleşte de coreligionarii Dvs., câţi din ei au fost îngropaţi înainte de a fi morţi? Voiţi şi în această privinţă dovezi, le veţi avea.
Sunt acte de ură, împinsă până la nebunie, pe care evreii Dvs. au afişat-o împotriva poporului nostru tolerant şi ospitalier, dar astăzi demn şi conştient de drepturile lui.
Drept răspuns la mărinimia cu care au fost primiţi în mijlocul nostru şi trataţi, evreii Dvs., ajunşi comisari sovietici, împing trupele sovietice în regiunea Odessei printr-o teroare fără seamăn, mărturisită de prizonierii ruşi, la un masacru inutil, numai pentru a ne provoca nouă pierderi.
În regiunea Mării de Azov, trupele noastre retrăgându-se temporar şi-au lăsat câţiva ofiţeri şi soldaţi răniţi pe loc. Când au reluat înaintarea şi-au regăsit răniţii mutilaţi îngrozitor.
Oamenii care puteau fi salvaţi şi-au dat ultimul suspin în chinuri groaznice.
Li s-au scos ochii, li s-au tăiat limba, nasul şi urechile.
Îţi dai, Domnule Filderman, seama de spectacol?
Te îngrozeşti? Te înduioşezi?
Te întrebi, de ce atâta ură, din partea unor evrei ruşi cu care nu am avut niciodată nimic de împărţit.
Dar ura lor este a tuturor, este ura Dvs.
Nu vă înduioşaţi, dacă aveţi cu adevărat suflete, de cei ce nu merită, înduioşaţi-vă de cei ce merită.
Plângeţi cu mamele care şi-au pierdut în astfel de chinuri copiii sau cu aceia care şi-au făcut şi lor şi vă fac şi Dvs atâta rău.
MAREŞAL ANTONESCU
19.X.1941
P.S. Un soldat rănit din P. Neamţ a fost îngropat de viu din ordinul şi sub ochii comisarilor sovietici jidani, deşi nenorocitul implora să nu-l îngroape, arătându-le că are 4 copii.

*****

Textul de mai sus este răspunsul prin care generalul Ion Antonescu îl pune la punct pe Wilhelm Filderman, autorul unui memoriu încărcat de invenţii şi exagerări cu privire la evreii deportaţi în Transnistria “fără altă vină decât aceea de a fi evrei”. O formulă prezentă în mai toate textele despre Holocaust, despre suferinţele evreilor de pretutindeni. S-o fi potrivind în alte părţi, dar pentru evreii din România nu are nicio acoperire în fapte. În România nu a existat vina de a fi evreu, dovadă fiind faptul că majoritatea copleşitoare a evreilor nu au fost afectaţi de legile aşa zis anti-semite, ceea ce a declanşat un veritabil exod al evreilor din toată Europa ocupată de Hitler către România. Nu i-a speriat pe acei evrei perspectiva de a fi supuşi unui regim de izolare în Transnistria, unde au ajuns toţi evreii apatrizi, care nu aveau cetăţenie română şi despre care nu se putea şti cu ce intenţii, în vreme de război, se refugiau la noi. Alături de aceşti evrei care nu aveau actele în regulă, în Transnistria au fost deportaţi câteva sute de evrei comunişti sau ştiuţi a fi agenţi anglo-americani (spioni).

În principal, evreii duşi în Transnistria erau cei mai mulţi sub învinuirea colectivă de a fi săvârşit crime împotriva românilor, în perioada iunie 1940 – iunie 1941, pe teritoriile ocupate de Armata Roşie. În măsura în care starea de război nu permitea derularea unor anchete juridice care să stabilească persoana vinovată de o crimă sau alta, iar tot ce se ştia era faptul că acele crime fuseseră săvârşite de nişte evrei, măsura minimă care se impunea era o pedeapsa colectivă: izolarea tuturor evreilor din Basarabia şi Bucovina în condiţii care să nu le permită reluarea activităţilor ostile faţă de români, faţă de armata română. Era o măsură juridic şi moral justificată de faptul că evreii nevinovaţi nu colaborau cu autorităţile pentru identificarea criminalilor.
Fireşte, probabil că cei mai mulţi evrei nu se făcuseră vinovaţi de crime sau activităţi anti-româneşti, iar cei mai mulţi dintre evreii vinovaţi fugiseră deja în Uniunea Sovietică. De aceea, evreii nu au fost încarceraţi, ca nişte criminali, aşa cum mulţi dintre ei ar fi meritat, ci, pentru că printre ei se aflau şi oameni nevinovaţi, au fost numai strămutaţi cu familia şi izolaţi, în localităţi şi locuinţe din care populaţia civilă se refugiase în interiorul Uniunii Sovietice. Asemenea procedeu este acceptat de legile internaţionale ale războiului.
Evreii duşi în Transnistria au fost cazaţi în locuinţe omeneşti, au avut o largă libertate de mişcare. Interdicţia impusă era să nu se intre în acele localităţi fără permis special! Era o măsură care îi proteja pe evrei de localnicii ucrainieni dornici să se răzbune pentru crimele evreilor care au “gestionat” înfometarea Ucrainei şi uciderea prin inaniţie a milioane de ţărani din Ucraina în anii 30. Se aud şi azi voci în Ucraina care le reproşează autorităţilor româneşti din Transnistria că i-au apărat şi protejat pe evrei în urmă cu 70 de ani! Inclusiv pe evreii autohtoni din Transnistria!
Li s-au oferit evreilor din Transnistria locuri de muncă plătite. Ideea a fost că statul român nu se simte obligat să le poarte de grijă unor persoane care nu sunt loiale faţă de România, faţă de români!
Evreii au fost lăsaţi să se descurce singuri, au avut dreptul să primească orice bunuri ca ajutoare, inclusiv bani, de oriunde, de la oricine! Din păcate, peste ani, acest regim de izolare, de minimă izolare, în condiţii relativ acceptabile, civilizate, a căpătat numele de exterminare, iar românii au fost acuzaţi de genocid anti-evreiesc, de holocaust!
Este nu numai o minciună şi un fals, cel mai grosolan fals de care am avut parte noi, românii, vreodată, în istorie!
Dar mai presus de orice este o nedreptate care se face comportamentului românesc, prostesc de generos, de omenos! Dacă avem ceva să ne reproşăm pentru acei ani este faptul că ne-am arătat oameni cu nişte ne-oameni, care nu meritau generozitatea noastră.
Sunt aşa de puţine vocile evreieşti care au spus adevărul!. Una dintre aceste voci a fost a lui Marius Mircu, publicist evreu care a sintetizat toată povestea din Transnistria prin formula “exerciţiu de auto-guvernare”, formulă pe care o considerăm a fi cea mai potrivită cu realitatea: obligându-i pe evreii deportaţi (strămutaţi) în Transnistria să se descurce singuri, Antonescu i-a obligat la un exerciţiu de auto-guvernare care le-a fost extrem de util apoi, în Palestina.
Evreii din România având, cum bine se ştie, un rol important în constituirea şi succesul Israelului. La vremea respectivă, printre românii ai căror feciori mureau pe front, circula vorba că Antonescu le-a făcut evreilor ţară în Transnistria!
Se pare că Ion Antonescu a ştiut cu cine are de-a face. În scrisoarea reprodusă mai sus, Ion Antonescu vorbeşte de mai multe ori despredovezile pe care le are cu privire la crimele şi fărădelegile săvărşite de evrei împotriva românilor. Implicit dovezile privind regimul aplicat evreilor în România. Citind scrisoarea Mareşalului te alegi cu o întrebare: unde sunt dovezile de care vorbeşte Antonescu?
Suntem în măsură azi să le oferim cititorilor noştri următoarea informaţie:
Cu gândul la discuţiile ce se vor purta la sfârşitul războiului, la tratativele şi negocierile ce vor urma luptelor de pe front, mareşalul Ion Antonescu a avut grijă să adune o bogată documentaţie privind “problema evreiască”. Sub acest titlu s-a adunat un vast şi explicit material documentar pe acest subiect. Documente care conţineau dovada corectitudinii guvernului Ion Antonescu şi a omeniei românilor. Documente care vorbeau despre lipsa de loialitate a evreilor.
Aceste documente – mă gândesc eu, puteau să argumenteze capitolul probabil cel mai cuprinzător şi mai convingător din ISTORIA OMENIEI ROMÂNEŞTI. O istorie încă nescrisă de istoriografii noştri, deşi ar avea cu prisosinţă material din care s-o întocmească, chiar şi fără documentele adunate de Ion Antonescu.
Căci, din păcate, acele documente nu le mai avem. Una dintre consecinţele trădării de la 23 august 1944 a fost şi jaful la care ocupantul sovietic s-a dedat în arhivele României. Un jaf metodic, bine organizat, care nu a ocolit principalele arhive româneşti, inclusiv cele privitoare la soarta evreilor sub Antonescu. Aceste arhive au ajuns la Moscova, furate (nu am alt termen mai potrivit!) imediat după “eliberarea” din august 1944. Repet, printre documentele sustrase samavolnic s-au numărat şi documentele privitoare la evrei, şase lăzi dedicate “problemei evreieşti”. Chiar aşa erau înregistrate cele şase lăzi cu documente: Problema evreiască.
Asta s-a întâmplat după 23 august 1944, în primele luni. După aproape cincizeci de ani, în 1991, pe fondul “demontării comunismului” de către urmaşii celor care îl montaseră în 1917, o delegaţie de specialişti din Israel, specialişti în Holocaust probabil, a mers la Moscova şi a tratat cu autorităţile soarta celor şase lăzi de documente. Probabil pe ideea că acele documente, deoarece priveau problema evreiască, era drept să fie date pe mâna evreilor, ca un capitol important de istorie evreiască. La acest argument s-a adăugat o sumă frumoasă, cu care s-au acoperit, probabil, cheltuielile de conservare şi depozitare, başca eventualele remuşcări sovietice ori scrupule.
Lăsăm pentru alt prilej comentariul dedicat acestei mârşăvii. Deocamdată ne mărginim la a ne declara neputinţa de a stabili cu obiectivitate a cui a fost abjecţia acestui gest mai mare: a ruşilor sau a evreilor?
Probabil că nu vom şti niciodată detaliile acestei tranzacţii. Cunoaştem bine rezultatul: imediat după 1991-92, au început să apară în presă acuzaţiile de genocid şi Holocaust, încununate cu recunoaşterea oficială a acestui Holocaust de către guvernul aşa zis românesc! Dacă mai ţinem cont şi de prăpădul făcut în Arhivele româneşti după 1990, prăpăd organizat sub directa oblăduire a lui Petre Roman şi alţi demnitari vânzători de ţară, ne dăm seama care a fost strategia acestei mascarade. Ea s-a bazat în principal pe sustragerea sau/şi distrugerea tuturor documentelor care puteau dovedi adevărul în “problema evreiască”.
Minciuna nu are picioare lungi. Chiar şi fără aceste documente, care puteau dovedi nevinovăţia lui Ion Antonescu şi a românilor săi, Holocaustul rămâne o minciună neruşinată uşor de dovedit ca minciună. Căci – ca să luăm un singur exemplu, uciderea a sute de mii de oameni nu se poate invoca fără a face proba cadavrelor rezultate dintr-un asemenea carnagiu! Nemţii au “finalizat” 6 milioane de destine evreieşti. Ce au făcut cu 6 milioane de cadavre, se ştie: au făcut săpun şi abajururi, iar cele mai multe au fost crematorizate. Căci au avut cu ce!
Dar românii, în Transnistria, nu aveau nici urmă de crematoriu. Deci, ce au făcut românii cu 200 000 de cadavre de evrei? Unde sunt cadavrele?
Din surse evreieşti autorizate primim răspunsul: o parte dintre aceste cadavre de evrei au fost mâncate de ceilalţi evrei, înfometaţi de regimul Antonescu până la stadiul de canibalism (apud Matatias Carp, Cartea Neagră, vol. III), iar alţi evrei ucişi de români, teoretic peste 100 000 (o sută de mii), au fost mâncaţi de câini, de câinii comunitari. De maidanezii de peste Nistru! (Conform istoricilor evrei din Chişinău şi împrejurimi, istorici care jură pe acest amestec canin în istoria evreimii!)
Da! În principal suntem acuzaţi fără documente, dar acuzaţiile sunt considerate valabile, dovedite, prin faptul că nu prea putem proba noi, românii, că acele crime nu s-au săvârşit! Aceasta este logica Holocaustului din România, ca problemă şi capitol din istoria noastră. Dacă mă acuză cineva că eu l-am ucis pe John Kennedy şi-mi cere un document prin care să probez că nu eu l-am ucis, eu nu prea am de unde să scot acel act.
Aşadar, documentele pe care le invoca Ion Antonescu în corespondenţa sa cu liderul evreilor din România au existat, adunate cu grijă de români, de autorităţile naţionale. Documente cu valoare probatorie definitivă, probabil.
Alte autorităţi, anti-naţionale, au permis sustragerea acestor documente şi transferarea lor la Moscova. Sub ce titlu, majestate? Conform cărei înţelegeri la care aţi ajuns cu inamicul neamului românesc?!
Aceeaşi întrebare pentru guvernanţii de la Jerusalim: cu ce drept v-aţi însuşit documente din Arhiva Naţională a României? Simplul fapt că aţi ajuns la o înţelegere cu nişte devalizatori, nişte infractori, că aţi avut cu ce bani să plătiţi nişte funcţionari uşor de cumpărat cu un port-bagaj de vodcă, vă dă drept de a ascunde fapte şi evenimente din Istoria României? Dreptul de a vă însuşi şi ascunde, de a distruge chiar, documente extrem de importante pentru onoarea şi demnitatea poporului român?!
Până când în arhivele Israelului să mai zacă tăinuite nenumărate dovezi ale nevinovăţiei românilor, dovezi ale netemeiniciei acuzaţiilor de Holocaust în România. Aceste arhive sunt inaccesibile românilor.